asta se intampla pe la elvira popescu. un moliere infatisat noua de romain duris ( cu aceeasi carisma din ‘de battre mon coeur s’est arrete’, dar cu mai putine momente sclipitoare- cauza ar putea fi plotul previzibil). si totusi… cele cateva cuvinte de duh raspandite pe parcursul celor 2 ore te determina sa-ti tii gandul aproape de arta sa ( a lui molire sau a lui duris, as you wish). si asa imi vine sa pup pe frunte filmul european, cu toata profunzimea sa imprastiata.. muah.
Mother, you shall not wash me
as dori, pe aceasta cale, sa-i multumumesc unui amic pentru doua ziceri ale acestei veri. ele au fost graite la un concert ad-hoc, dupa un examen istovitor (parca). una e continuta in titlu -nu-i apartine, dar a accentuat bine- iar urmatoarea, dupa cum urmeaza:
oi fi eu demodat, da’ cine’s astia?
OuiBaDa, ba da, ba da
pentru ca m-am simtit….bine. mhm, asta e cuvantul (si nu doar multumita acelor domnisori foarte flexibili, no sir) pentru ca toata acea avalansa de muzici si miscare mi-a ridicat moralul. si asta-i suficient, zic eu.
ouch
cand se declanseaza durerea de masea, iti spui: asta-mi mai lipsea! pai da, fix asta iti lipsea! incepi sa apreciezi lipsa durerii care devine obiect, da’ nu orice obiect, ci obiectul lui heidegger, ala dupa care tanjesti tocmai atunci cand nu mai e, zi sa-i zic.. pfff, ce-mi scapa.. cum exemplifica liiceanu la un curs “copii, liftul ala care nu mai functioneaza tocmai cand ai de urcat 20 de etaje.” da, copii, uitati, mura-n gura; cum ar zice americanu’, you took it for granted.
ei bine, acest for granted sa mi se arate din nou, ca sa ma pot intoarce la framantari inutile.
moarte clinica sau fara rest
uaaai.. ce deplini, rotunzi, simetrici, relaxati, pe alocuri confundabili- desavarsiti ca acele cadre ale vladestiului meu- am fi daca am uita de rest; un gand ca o sfera, pas langa pas spre cel mai discret parau; sa-mi spuna prietenii “panteista n-ai fost niciodata, dar il intreci pe bogza; na, mai increde-te acum in sceptici de serviciu, vroiai si tu sa stii si tu cum e treaba cu neantul, aiurea, la al patrulea nuc intrezaresti vesnicia.”
anticamera
m-ai dus in cea mai alba incapere
pe cultural era cidade de deus
tu imi explicai cat de rau o duc aia in rio
si eu ma gandeam la dinescu
‘motai pe malul senei si deodata-ti miroase-a dambovita’
tu pe bulevardele alea spatioase
eu curatand amintirea intimitatii tale
spre dimineata cand ai terminat de vorbit in cea mai stricata engleza
mi-ai indicat norii cu tigara
sincera metafora
m-ai rugat sa nu trisez
ti-am spus sa nu pleci
varste
sma a facut 20. si nu pot sa nu ma intreb: ce urmeaza? visniec zice ca a venit pe lume- pe larg, alfabetic si intamplator - in ”una mie noua sute cinci zeci si sase”, si ma cuprinde asa o spaima ca, in curand, a fi nascut in optzeci si sase va deveni cam desuet; si cand se coboara gandul asta in mine, imi vine – la o adica - sa ma intind peste tot netraitul.
sma a facut douazeci. si nici eu nu ma simt prea bine.
